Despre relația mea cu sportul și alte iubiri complicate
Am reușit.
Sunt la capătul unei drumeții de cinci ore prin pădure, iar cea mai mare împlinire nu e că am ajuns la capăt întreagă, ci că am reușit să nu trezesc copilul de doi ani și jumătate, pe care l-am cărat în marsupiu, fără oprire, în ultimele două ore.
Sunt în cea mai proastă formă fizică din viața mea și, cu toate astea, picioarele mele încă știu să calce pe pietre, pe rădăcini de copac și pe urcușuri alunecoase, fără să mă trezesc cu fundul pe pământ. E ca și cum mușchii mei încă păstrează undeva, bine ascunsă, memoria sesiunilor din copilărie, când urcam dealurile din spatele casei străbunicii în căutare de hribi și gălbiori.
Nu am fost niciodată un copil atletic, am avut mereu o relație de love-hate cu sportul. Am fost varză la toate probele de la educație fizică, abia reușeam să sar cât trebuie în lungime, n-am atins niciodată cu ușurință palmele de podea fără să îmi îndoi genunchii, iar dacă, printr-un miracol, îmi ieșea o servă la volei, îmi ziceam în sinea mea: „Ei hai, că nu-s chiar așa de varză”. Singura activitate fizică ce s-a lipit de mine a fost dansul. Dar nici cu el n-a fost vreo poveste de dragoste liniștită. Mai degrabă ne-am întâlnit, din când în când, ca doi prieteni care nu știu dacă pot sau dacă vor să aibă o relație serioasă.
Aveam 4 ani și îmi doream să dansez la Codreanca, cea mai șmecheră școală de dansuri moderne din spațiul ex-sovietic (sau așa se zicea atunci). Visam să mă văd învârtindu-mă într-o rochie verde neon, cum avea Dașa, colega mea rusoaică de la grădiniță. Așa că tata m-a înscris la cursurile de începători. În fiecare sâmbătă dimineață la 6 jumătate, ne trezeam amândoi năuci, niciunul prea încântat de noua rutină, și mergeam la lecțiile de dans în capătul celălalt al orașului. Șocul de la prima oră a fost dublu: lecțiile se făceau în limba rusă (iar eu nu știam o boabă) și, colac peste pupăză, nu dansam deloc ca colega mea rusoaică, pe care o invidiasem. Primul an la Codreanca făceai, de fapt, o gimnastică pregătitoare, în care trebuia să înveți noțiunile de bază și abia apoi exersai câteva secvențe de pași. Răbdarea mea a ținut doar o lună, dar nu fiindcă nu-mi plăcea chiar deloc, ci pentru că, exact la ora cursurilor, la televizor începea emisiunea mea preferată: Abracadabra. Așa ca am renunțat fără prea multă negociere din partea părinților mei. Adevărul e ca nici tata nu își mai dorea să se trezească și sâmbăta cu noaptea in cap.
În clasele primare, m-a dat mama la lecțiile de dans din școală. Aveam o profesoară mică de statură, dar aprigă și focoasă ca părul ei roșu. O adoram. Țin minte și acum primele mișcări din coregrafia pe care ne-o făcuse pe Mambo No5. Atunci a fost singura perioadă când am putut să fac șpagatul și cea în care am simțit ca aș putea fi bună la asta. Dar, după vreo doi ani, profa de coregrafie a plecat din școală și sala noastră cu oglinzi mari și bară de balet s-a transformat în clasă obișnuită și, odată cu asta, s-a risipit și entuziasmul meu.
Pe la 12-13 ani, mama mi-a propus să-mi găsesc din nou o activitate care să semene a sport. Începuse deja moda coregrafiilor r&b și hip-hop, eram în universul filmelor Step Up, în România trupa Simplu era în topuri, iar în Chișinău cei mai tari în domeniu erau dansatorii de la Show Balet Teodor. Apăreau prin videoclipurile celor de la O-Zone, fetele erau niște semi-vedete, iar unele dintre ele au ajuns mai târziu dansatoare în emisiunea „Dansez pentru tine”. Erau, practic, definiția popularității. Dacă ar fi existat Instagram pe vremea aia, sigur ar fi fost influencerițele momentului.
Când am aflat că au și grupe pentru adolescenți, am zis că acolo vreau să merg. Doar că am descoperit rapid că într-un astfel de colectiv, ca să te simți cât de cât în largul tău, trebuie să fii gata să scoți la iveală acel „coolness” interior, să ai atitudinea potrivită pentru coregrafiile pe care le înveți. Iar eu, în pragul adolescenței, aveam deja tot mai puțină încredere că aș putea fi vreodată cool.
Am rezistat un semestru, care s-a încheiat cu un spectacol de Crăciun al școlii de dans direct pe scena Palatului Național din Chisinau. Țin minte că mă simțeam stângace, dar aveam suficient curaj cât să duc până la capăt ce învățasem. Doar că, în mijlocul dansului, una dintre colegele mele a avut un „wardrobe malfunction” care ne-a dat peste cap coregrafia și ne-a forțat să improvizăm. Și, culmea, fix acest mic dezastru colectiv m-a făcut să mă simt, măcar pentru o clipă, că nu-s chiar atât de extraterestră acolo. Nu suficient însă cât să mai continui.
În anii următori, am tot tatonat alte sporturi, dar nimic nu a ținut mai mult de o lună-două. Abia în clasa a 12-a m-am reconectat cu dansul datorită repetițiilor pentru valsul absolvenților. Ne luasem un profesor de dans grozav, care apela la mine ca parteneră pentru demonstrații. Îmi plăcea ritmul valsului, îmi plăcea senzația că plutesc. Atunci m-am gândit că poate fusese o greșeală că n-am continuat cursurile de la Codreanca, căci cine știe unde aș fi ajuns. Dar nicio clipă nu am regretat că am ales Abracadabra în loc - puține lucruri mi-au marcat copilăria în feluri atât de magice.
Ultima dată când m-am apropiat de dans, în mod formal, a fost chiar înainte de nuntă. Mi-am luat viitorul soț puțin împiedicat la cursuri, să învățăm să ne sincronizăm în dans, să nu facem vreo ispravă în fața tuturor celor care ne cunosc. Am refuzat coregrafia pe care ne-o propusese profesoara, tot ce voiam noi era să nimerim pașii de vals de pe piesa “Crazy” de la Aerosmith.
Ani mai târziu, povesteam cu o prietenă despre toată presiunea asta socială cu mersul la sală, cardio, antrenamente cu greutăți. Făcusem 30 de ani și, în sfârșit, aveam curaj să recunosc că nu mă împac deloc cu sporturile astea. Dar dansul… dansul mi-a plăcut mereu. Prietena mea m-a întrebat: „Hai, mergem împreună?” Aș fi mers. Doar că, fix atunci, aveam câteva săptămâni de sarcină cu al doilea copil.
Azi mă simt în cea mai proastă formă fizică a vieții mele și, deși picioarele mele au dus drumeția asta cu mare succes, știu că febra musculară de mâine o să fie cruntă. Mă uit la copiii mei și tot ce îmi doresc e să fiu zveltă și voinică și la 70 de ani, ca să pot ține pasul cu ei, oriunde ne-ar purta viața. Adevărul e că mă simt, de multe ori, cocoșată de la pieptul greu și de la mușchii slăbiți din spate, mă plâng des de herniile de la lombară, iar lucratul de acasă nu ajută deloc.
Știu că ar trebui să fac ceva. Dar în același timp nu vreau să cad în capcana unei activități care nu-mi aduce niciun pic de bucurie, care să fie doar o obligație bifată pe o listă. Și, uite-așa, am ajuns din nou să mă gândesc la dans și la ce ar putea însemna el pentru mine, acum, la 30 și ceva de ani. Știu prea bine că activitatea fizică e necesară, dar eu zic că nu trebuie să fie și un chin. Pentru mine nu funcționează să mă forțez să fac ceva care îmi cere mai mult efort mental decât fizic ca să mă ridic din pat. Am nevoie, măcar la început, de ceva care să mă entuziasmeze, care să mă tragă de mână afară din rutină. Și cred că dansul ar putea fi, încă o dată, soluția. Gata, încep de mâine.
E mâine. Mă doare fesa stângă și mușchii mă ustură de parcă m-aș fi tăvălit în urzică. Dar nu mă las, încep ușor: azi dansez doar din sprâncene.
