Despre prieteniile alea vechi și alea noi

Tare-mi plac prieteniile făcute la maturitate. Sunt neforțate - ori se întâmplă, ori nu se întâmplă. Nu are nimeni timp și spațiu să se lamenteze în privința lor. Și nu vorbesc de alea conjuncturale, cele care trebuie să se manifeste ca să ai un mediu plăcut la serviciu, sau cele pe care le facem din relații conexe, pentru că soții noștri sunt prieteni sau copiii noștri sunt prieteni. Vorbesc de cele care apar natural în contexte de la care nu ai nicio așteptare, cele care te iau prin surprindere pentru că se ivesc din reacții chimice și valori comune. Acestea sunt cele care vin fără niciun fel de ancoră și ține de tine să investești timp și energie ca să le crești și să le menții, dar nu e nicio tragedie și dacă se dizolvă după un timp.

Sursa

Cu cât trec anii, cu atât privesc prieteniile din viața mea cu mai multă claritate. Nu mai caut perfecțiune sau împlinire absolută într-o singură relație—în schimb, înțeleg că fiecare conexiune are un rol aparte, aducând bucurii și împliniri diferite, în felul ei unic.

Prietenii din copilărie sunt martorii tuturor versiunilor tale.

Sunt singurii care te-au cunoscut în toate stadiile personalității tale. Au crescut o dată cu tine, așa ca în fața lor nu poți juca teatru – they know your bullshit - știu cine erai înainte să ai un „brand personal”, înainte să-ți cizelezi gusturile și opiniile. Îți cunosc nucleul interior, visurile tale cele mai puternice și cele mai ambițioase, cele pe care acum ți-e rușine uneori să le mai rostești. Sunt prieteniile care nu au nevoie de prezență și dialog neîntrerupt, dar care, la fiecare revedere, chiar și după luni sau ani, te aduc instant în zona de confort, unde conversațiile continuă ca și cum au început ieri. Sunt prieteniile care se mențin în ciuda felului în care ni s-au transformat viețile și asta e atât de magic. Se simt familie și, în cazul meu, am și sendimentat senzația asta prin botezuri și cumătrii.

Prietenii din facultate ți-aduc aminte de cât de liber ai fost.

Sunt cele care înmagazinează în ele toată explozia de experiențe și descoperiri prin care ai trecut ca să îți dai seama de rolul tău în lume. Prietenii din facultate sunt cei cu care ai stat la cursuri plictisitoare, dar și cei alături de care ai traversat orașul pe jos la 6 dimineața, ai împărțit borcane reci de zacuscă și ai avut discuții existențiale la 3 noaptea. Sunt cei care au fost martori la toate fazele tale rebele și la toate excesele, care știu ce prostii ai făcut la 20 de ani înainte să devii adultul ăsta serios și responsabil. Prietenii din facultate au un farmec aparte, pentru că s-au lipit de tine într-una dintre cele mai haotice și vulnerabile perioade ale vieții tale.

S-ar putea ca, pe măsură ce trece timpul, prietenii tăi vechi să rămână ancorați în imaginea ta de atunci – ceea ce poate fi frumos și complicat în același timp. Uneori, par surprinși că te-ai schimbat, că ai acum *standarde de viață*. Alteori, sunt exact oamenii de care ai nevoie pentru a-ți aminti cine ai fost când vedeai lumea plină de posibilități și nimic nu ți se părea imposibil.

Prieteniile adulte sunt cele care vin fără niciun bagaj.

Iar acestea sunt, poate, cele mai surprinzătoare. Au un soi de magie specială. În timp ce relațiile din copilărie și facultate sunt legate de trecutul vostru comun, cele adulte sunt despre cine ești acum. Oamenii pe care îi întâlnești la maturitate nu au un istoric cu tine și de aceea te iau în serios din prima, pentru că nu sunt induși în eroare de versiunile tale vechi, alea mai naive sau mai nebunatice. Nu știu câte drame puerile ai suferit, nu țin evidența greșelilor tale anterioare, nu te judecă neintenționat pentru toate prostiile pe care le-ai făcut pentru că nu au avut acces la persoana care ai fost atunci. Te văd așa cum ești acum și te apreciază pentru cine ești acum, pentru rolul pe care îl îndeplinești în prezent. Te plac pentru cine ai devenit deja, nu pentru amintirile pe care le împărțiți. Ce e foarte fain la prieteniile adulte e că sunt intenționate. Rămân lângă tine oamenii care îți aduc liniște, care te inspiră, care sunt compatibili cu viața pe care ți-ai construit-o și susțin aceleași valori, pe care la vârsta adultă le ai mult mai bine înrădăcinate. Și, poate cel mai frumos lucru, acestea sunt prieteniile în care nu mai trebuie să te explici. Ori mă iei așa cum sunt, ori nu mă iei deloc, fără remușcări.

Mai există și prieteniile care devin fantome, cele care așteaptă claritate, cele care se rup dramatic, sau cele care se pierd pur și simplu pentru că creștem dincolo de ele. Mai sunt cele la care revii pentru o perioadă și apoi le lași din nou să se erodeze. Mai sunt și cele care se transformă, din conexe devin reale, sincere și calde…

Dacă aș sta să analizez în detaliu, sunt atât de multe feluri de prietenii. Toate au rolul lor și toate sunt valoroase, însă în moduri diferite. Cu unii ai discuții existențiale, alții te țin de mână când suferi, alții îți dau două palme simbolice ca să îți revii când te duci pe câmpii, alții sunt acolo să te motiveze să continui să ai curaj, sa te împingă când te îndoiești de tine. Și aici e cea mai bună parte: niciuna nu-i musai să fie ca cealaltă. Putem obține lucruri diferite din toate relațiile pe care le avem și asta ridică din presiunea ”perfecțiunii” pe care ne-o vând filmele americane. Cât timp există naturalețe și intenție din partea ambelor părți, o prietenie poate să rămână vie și să reînvie de fiecare dată.

Și mai e un tip de prietenie care are un statut aparte: cea cu partenerul de viață. Eu nu cred în ideea că soțul tău nu poate fi cel mai bun prieten al tău. Ba chiar cred că ar trebui sa fie - nu vreau să îmi imaginez cum s-ar simți o căsnicie în care nu există o astfel de conexiune. Într-o relație sănătoasă, partenerul de viață ar trebui să fie persoana care te cunoaște cel mai bine, care îți spune sincer când greșești și te ajută să corectezi. Să fie cel care te susține atunci când tu nu reușești să te susții singur și care preia din responsabilitățile tale atunci când nu mai ai putere. Să fie cel care te încurajează cel mai mult și care te acceptă cu tot ce ești, fără rezerve. Mai presus de orice, ar trebui să fie partenerul tău de echipă. Să îți dea încrederea că, indiferent de ce îți aruncă universul în față, veți găsi soluții împreună. Și, până la urmă, nu asta fac cei mai buni prieteni? Te țin în brațe când suferi, sunt cei mai mari susținători ai tăi, te trag la răspundere când te minți singur și îți amintesc cine ești și cât valorezi.

Prietenii cei mai buni nu te lasă să te păcălești singur.