Despre insistența de a fi adulți
și de ce împlinirea pentru mine e să îmi pot permite să copilăresc.
„Nu-mi place să mă joc cu copilul meu”, scrie cineva într-o postare pe Instagram. „Și e OK, putem face alte lucruri împreună.”
Nu contest, să te joci așa cum are nevoie un copil de 2, 3, 4 ani nu-i deloc comod pentru multă lume. Și chiar înțeleg, dacă e să fiu sinceră, nici eu nu sunt o mare fană. O fac pentru că știu că ai mei copii au nevoie de asta. Dar o fac și pentru că unele dintre cele mai dragi amintiri pe care le am cu mama sunt exact astea - când se juca cu mine.
Țin minte scena perfect: ni se luase curentul, eram doar eu și mama acasă și, probabil din lipsă de alte opțiuni, s-a așezat pe pat și s-a jucat cu mine de-a bucătăria. Aveam un set de crăticioare și farfurii din metal, și-mi plăcea atât de mult sunetul ăla, clinc-clancul farfuriilor care se loveau unele de altele, ca niște cinele. Aveam vreo 4-5 ani și eram atât de fericită, încât atunci când curentul a revenit și mama a trebuit să meargă în bucătăria reală, m-am dezumflat ca un balon. Țin minte perfect și senzația aceea.
Joaca e cel mai important lucru din viața unui copil. Și nici măcar nu durează atât de mult. Dacă ai noroc, ai vreo 10 ani de joacă cu jucării, atât. Apoi jocul se transformă, se mută în alte medii, capătă alte forme. Și apoi ne ia mințile ideea asta că e super tare să fii adult. Că atunci când vei fi adult, vei fi independent și important. Că vei putea face tot ce-ți dorești, că vei avea bani, că vei decide singur la ce oră te culci.
Acum sunt adult și mi se pare overrated rău. Nu mai înțeleg de ce ne-a fost vândută iluzia asta. Poate pentru că, odată cu pubertatea, începem să primim mereu același mesaj: „Gata, nu mai ești copil, comportă-te ca atare.”
Don’t grow up, it’s a trap.
O frază care a devenit deja un clișeu. Și, ca orice clișeu, a ajuns să treacă pe lângă noi fără să o mai interiorizăm cu adevărat. Dar eu cred că cei care reușesc să rămână copii pe dinăuntru sunt cei mai fericiți oameni. Văd asta și la autorii de cărți pentru copii pe care îi studiez: au o sclipire în ochi când vorbesc despre lucruri copilărești, o bucurie în glas când ating din nou firul ludic din viața lor.
Obișnuiam să privesc critic adulții care se joacă pe consolă sau pe calculator. Nu mai fac asta. Îmi dau seama că, într-un fel, și ei caută o formă de copilărie, poate fără să-și dea seama.
Nu știu de ce glorificăm viața de adult, în loc să o glorificăm pe cea de copil. Poate pentru că mulți dintre noi n-am trăit copilării împlinitoare, am suferit din lipsă de atenție. Poate pentru că părinții noștri păreau mereu mai fericiți în rolul de adulți și mereu puțin stingheri când trebuiau să se joace cu noi. Poate de aceea ni se pare important să demonstrăm cât de ”adult” putem trăi. Să nu ne mai prostim, să nu mai dansăm pe stradă cu căștile în urechi, să nu ne scălămbăim că nu ni se mai potrivește. Toate astea sunt lucruri pe care le-am făcut copil fiind cu bucurie, inclusiv în adolescență, și mi-au dat mereu o senzație de libertate pe care o tânjeam atunci când eram blocată în responsabilități.
A fost o vreme, pe la 20 de ani, când pierdusem partea asta din mine. Mă angajasem la primul meu loc de muncă, într-o industrie care, prin definiție, e adults-only: industria vinurilor. Eram eu, o pustoaica de 20 de ani, într-o lume în care media de vârstă era undeva pe la 40. Și, pentru o vreme, m-am potrivit. Pentru că îmi doream să mă potrivesc. Mi se părea o formă de maturitate rafinată să merg la degustări de vin, să vorbesc despre soiuri și tanini, să învăț limbajul unei categorii sociale care își permite luxul de a sorbi, nu doar a bea. Era o lume a adulților eleganți, în aparență. Dar am învățat repede că de la rafinament la exces nu sunt decât câteva ore. Și un pahar în plus.
Să fii un adult scorțos, mândru în maturitatea ta, mi se pare o formă cam tristă de a trăi. E ca și cum ai pune viața pe silențios, de teamă să nu pari pueril. Încep să cred că rigiditatea nu e un semn de echilibru, ci de pierdere. Că, de fapt, să-ți reprimi ludicul în numele “maturității” e o formă tăcută de îndepărtare de sine. Îți blochezi părțile care știu să se prostească, să se mire, să se joace. Și, odată cu ele, capacitatea de a te bucura cu toți porii de lucrurile mărunte care îmbogățesc viața.
Nu mă mândresc neapărat că sunt adult, sunt pentru că așa trebuie să fiu, pentru că asta este ordinea naturală a lumii. Dar tare-s fericită când știu că pot să și copilăresc, când mă simt liberă să mă prostesc, să citesc povești, să cânt pe stradă și să mă bucur că încă mai știu să fac toate astea. Și poate că acesta e secretul: adevărata libertate nu vine din a fi „mare”, ci din a fi capabil să fii, din când în când, mic.
Cat de adevarat! Care e graba sa cresti?! Mie imi este greu sa ma implic in joaca bazata pe imaginatie, joaca fara reguli sau cu reguli care ies din tiparul normalitatii mele (ca sa nu le spun absurde). Creierul meu nu concepe incalcarea sau devierea de la reguli, oricat as rationaliza beneficiile pentru copil si “just follow his lead”. Cand era cel mare micutz, taticul lui facea o treaba mult mai buna ca mine si ii delegasem lui sarcina. Cu al doilea, parca vine mai usor. Sau poate pentru ca recicleaza jocurile si jucariile celui mare, imi vine mai natural la a doua runda. In schimb, jocuri de carti sau de societate, puzzle-uri, orice educational sau sport, pe scurt, orice jocuri cu reguli general acceptate, ma pot juca cu ei foarte multa vreme.