De ce scriem?
Un scurt elogiu celei mai ieftine sesiuni de terapie.
Scriem ca să ne descărcăm, să refulăm, să scoatem cele mai grele sentimente din noi și să le debarasăm acolo, pe foaie, ca să nu le mai ducem cu noi.
Scriem ca să nu uităm. Notăm gânduri și stări ca să existe și în alt loc decât doar în memoria noastră șubredă și păcălitoare.
Scriem ca să învățăm, să ne organizăm informațiile, să găsim sensul lucrurilor, să le lămurim pentru că, pe hârtie, hățișul din creier se descompune cuvânt cu cuvânt.
De ce scriem?
De când s-au descoperit tăblițele de lut, scriem ca să rămână ceva în urma noastră. Sunt 5.000 ani de când omenirea a inventat scrisul și iată că nicio tehnologie nu ne-a putut convinge să lăsăm în seama ei puterea de a scoate din noi tot ce înregistrează creierul nostru. Mi-aduc acum aminte de un episod din Black Mirror, în care oamenii ajunseseră să aibă implanturi în spatele urechilor, ca să înregistreze video tot ceea ce văd și aud. Cât surplus de informații! Scrisul te obligă să păstrezi doar ce e mai valoros pentru tine, fie că e o poezie, o listă de cumpărături, ori o idee de cadou. Nu, n-am nevoie sa rețin ce culoare aveau adidașii omului care mergea cu doi metri înaintea mea pe stradă. E suficient surplusul de imagini în memoria telefonului meu.
În ultimii ani, recomandarea de a privi scrisul ca pe o formă de terapie a devenit aproape un clișeu. Acum îi zicem „journaling”, practica aia de a te așeza cu tine însuți și de a te concentra să filtrezi printre tonele de informații pe care le ții în mintea ta și să faci curat printre ele. E atât de la îndemână încât puțini, însă, chiar ajung să o facă. Dar știința arată și cât de bine ne face. Să scrii într-un jurnal cică te ajută să dormi mai bine, îți face sistemul imunitar mai puternic, îți dă mai multă încredere în tine și îți crește coeficientul de inteligență. Poate dacă am scrie cu toții, nu am mai fi așa de anxioși, de nervoși, de repeziți și agitați.
Deși e un lucru așa de banal, nu suntem așa mulți cei ce ne facem timp să îl facem. Din jurul meu, știu puține persoane care chiar mă iau în seamă atunci când le zic: „scrie ce simți ca să îți fie mai clar și mai ușor. Scrie pentru tine, cu sinceritate maximă”.
Pe mine scrisul m-a salvat din multe stări. Am scris când am înțărcat, pentru că mă simțeam vinovată față de copiii mei ca îmi doream corpul înapoi. Am scris în adolescență, când mă simțeam nevăzută, neiubită, neascultată. Am scris înainte să îmi dau demisia, când știam ca nu mai rezist, dar mi-era frică să renunț la ceva ce îmi valida un statut profesional. Am scris când am suferit, am scris când am visat. De fapt, acum îmi dau seama că cel mai puțin am scris atunci când mi-a fost bine. Asta până să devin mamă.
Când am născut copii, am simțit un ghiveci de stări în interiorul meu extrem de copleșitor. Din tot acel malaxor, ieșea mult deasupra celorlalte sentimentul acesta uriaș de iubire necondiționată, cel care se duce și în senzația de „îmi vine să îl mănânc”. În engleză, termenul e denumit „cute agression” și semnifică o reacție emoțională paradoxală care apare atunci când ceva extrem de drăgălaș, precum un bebeluș, provoacă un impuls exagerat, aproape agresiv. În loc să te oprești la zâmbete și mângâieri, simți nevoia să „îl strângi tare” sau „să-l mănânci”. E doar un altfel de a spune cât de tare poate fi un astfel de sentiment. Atât de tare, că eu nu știam ce să fac cu el. Și atunci am scris, cu gândul la nostalgia pe care știam că o voi trăi când copiii mei nu vor mai fi niște bebeluși angelici și luminoși, ci niște personalități complexe cu probleme pe care nu le voi mai putea rezolva.
Am scris de drag, din așa mult drag.
Am scris de multe ori cum scriu și acum, în pat, lângă copilul meu proaspăt adormit, în notițele telefonului, cu viteză - să nu cumva să-mi confuzez mintea și să îmi amestec cuvintele. Am scris de m-au durut oasele degetelor mari și am zis că nu mai scriu în veci pe telefon. Și apoi tot scriu, pentru că nevoia de clarificare e mai mare decât durerea de degete. (Și-apoi sunt mamă, timpul meu se măsoară în intervale foarte scurte).
Scriem și pentru că ne e rușine să sunăm și mai scriem și pentru ca nu vrem să fim întrerupți înainte de a ne duce gândurile până la capăt, ca să nu fim prost înțeleși.
Unii scriem ca să fim citiți. Căutăm audiența care să ne înțeleagă, să ne dea dreptate, să ne spună ca nu suntem singurii care gândim într-un anume fel.
Însă multora ni se întâmplă inversul: ne e frică să fim citiți. De ce? Pentru că ce e scris în scris rămâne :) Și chiar dacă nu te citește nimeni altcineva, tu ești cel mai mare critic al tău. Credem că nu mai avem dreptul să ne contrazicem și ne e greu apoi să acceptăm că, uneori, nu am avut dreptate noi cu noi înșine. Că ne-am stresat din motive prea mici, sau că am judecat greșit, sau că am greșit pur și simplu.
Recitim cu ochii unui judecător care știe deja verdictul. Ne e greu să ne observăm vulnerabilitățile și să descoperim că, în anumite momente, am fost mai fragili, mai temători sau mai furioși decât ne place să ne vedem în oglindă.
Dar asta-i partea cea mai faină: scrisul își face treaba și atunci când nu e menit să rămână. Poate fi doar o consemnare a unui moment în timp și atât. Poate fi doar o refulare de moment care să nu aibă nimic valoros decât simpla descărcare.
Poți să scrii pe hârtie și apoi să arzi hârtia ca într-un catharsis emoțional care te curăță de tot ce te apasă. Sau poți să dai pur și simplu “delete”. Deși bag mâna în foc (pun intended) că sentimentul de eliberare nu e la același nivel.
Scrisul și cititul sunt primele skilluri pe care le învățăm la școală și sunt cele care devin la fel de banale ca respirația. Să scrii e atât de simplu, doar că mulți ne fofilăm după gândul ăsta că trebuie să ai talent ca să scrii sau că „nu știu să mă exprim”. Dar dacă știi să gândești înseamnă că știi și să „scrii”, mai ales dacă nu o faci pentru alții, ci o faci doar pentru că te ajută pe tine.